Esti parinte si vrei sa preintampini contactul copilului tau cu lumea drogurilor, ori copilul tau deja a pasit in acest univers? Inainte de orice, respira adanc si, cu compasiune fata de propria persoana, intelege ca nimeni nu iti poate garanta si nimic nu poate controla alegerile copilului tau, in vastitatea si complexitatea lor.
Drumul care semneaza “sentintele” vietilor adolescentilor (asa cum o considera multi parinti) nu incepe cu alegerea substantelor interzise, ci cu mult timp inainte de momentul in care adolescentul atinge primul pliculet de substante periculoase.
Ca majoritatea evenimentelor din viata noastra, aceasta alegere se afla undeva “pe drumul dintre evitarea durerii si cautarea placerii”. Vorbind despre perspectiva evitarii durerii, un parinte mi-a spus odata ca el se gandea ca adolescentii se drogheaza doar pentru ca sunt in cautare de distractie, intreband ce dureri ar putea avea, spre exemplu, copiii carora nu le-a lipsit nimic pe parcursul anilor, in drumul lor spre adolescenta.
Si poate ca nu este singurul parinte care crede acest lucru.
Poate chiar tu esti parintele acela care se intreaba:”Ce motive ar avea copilul meu sa faca asta? Doar nu i-a lipsit nimic! ”Iar aceasta formulare reclama clarificarea diferentei intre lipsurile materiale si cele emotionale. Modul in care parintele se raporteaza la sectiunea de timp aferenta firului dezvoltarii copilului, al parcursului sau de la copilarie la adolescenta, cu toate etapele de dezvoltare psihologica, este unic, deci diferit.
Sa ne imaginam o familie de nivel mediu sau peste, in care ambii parinti au statut social, castiguri materiale, copiii lor neducand lipsa a nimic din ceea ce si-ar putea dori un copil (din perspectiva parintelui). Parintii sunt ocupati cu joburile lor solicitante, zilele trec, toata familia este antrenata intr-un carusel continuu al succesiunii zilelor aparent obisnuite, fiecare ancorat in activitatile zilnice. Timpul liber este petrecut separat, sau impreuna dar separat, chiar daca fizic ocupa acelasi spatiu (casa, apartament), insa deconectati unii de altii, fiecare poposind in propriile telefoane, jocuri, filme. V-ati mira de cat de putine momente de deconectare emotionala, de lipsa a afectivitatii poate avea nevoie un copil pentru a dezvolta sentimentul pustiului emotional.
V-ati putea intreba: Cand am ajuns aici? Tot ce am vrut pentru copilul meu este sa ii ofer totul, sa ii fie bine si sa devina un adult echilibrat.
Dar ce anume contribuie la construirea unui adult echilibrat?
Cred ca e important ca fiecare parinte sa stie faptul ca Nu este nevoie de o copilărie perfectă pentru a deveni un adult echilibrat. După cum spunea D.W. Winnicott, e nevoie să fie „îndeajuns de bună“. Un copil are anumite nevoi: o siguranță de bază, o interrelaționare umană, autonomie, stimă de sine, exprimare de sine și niște limite realiste. Dacă aceste nevoi sunt împlinite, copilul va avea o dezvoltare psihologică armonioasă si nu va avea motive sa caute indeplinirea acestora in alte zone.
Problemele apar atunci când aceste nevoi nu sunt suficient satisfăcute (din perspectiva copilului, de aceasta data, nu a parintelui care poate considera lucrurile diferit).
Si in randurile ce urmeaza voi pune accentul pe limitele realiste, din 2 perspective:
- Parintele – prieten care nu ii refuza nimic copilului.
Traim in era in care suntem prieten cu copilul si putem vorbi orice cu acesta. Si e minunat sa facem asta adiacent rolului nostru ca parinti, caci nu suntem doar prietenii copilului ci si parintii copilului, adica adultii cu discernamant care sunt responsabili de aceste persoane fara discernamant, respectiv de copiii nostri.
Pentru acesti parinti, momentul in care afla de contactul copilului cu drogurile, reprezinta “inceputul sfarsitului” si vine cu un amalgam de emotii si cu gandul “Unde si cand mi-am pierdut copilul?”, “De ce nu a spus NU drogurilor?”
Cat de realist este, oare, sa ne asteptam ca ai nostri copii sa spuna NU drogurilor, cand ei nu sunt familiarizati cu prezenta lui “NU” in mediul in care au crescut? Daca lor nu li se spune NU, de-a lungul anilor, ei nu pot procesa puterea refuzului iar pozitia parintilor devine una fada.
- Parintele autoritar (va indemn sa cititi si acest paragraf, chiar daca nu considerati ca sunteti astfel)
Copiii pentru care s-au luat sau se iau constant decizii, cu sau fara a fi intrebati, ori cei care nu pot spune NU in fata parintilor, invata ca “NU-ul” lor nu are nicio valoare, chiar daca este exprimat. Daca nu a fost luat in considerare in familie, de catre oamenii pe care ii stiu de dintotdeauna (parinti), de ce ar conta fata de oamenii pe care ii cunosc de un timp scurt (aici ma refer la prietenii, colegii sau alte persoane din anturajul acestora). In toti anii in care copilul nu a fost lasat sa se “razvrateasca” printr-un NU, a invatat ca indiferent de ceea ce vrea, nu are voie sa refuze si lucrurile trebuie facute dupa cum decid alte persoane. Astfel, ajunge usor sa cedeze presiunilor directe ori indirecte ale grupului.
Fata de aceste doua perspective, e de subliniat ca e nerealist sa credem ca momentul in care adolescentul e pus in fata drogurilor să fie momentul in care el incepe sa testeze puterea lui “NU”.
Trecutul e trecut, ce e de facut acum?
Un parinte aflat in aceasta pozitie poate incepe sa lucreze la a se conecta cu adolescentul, la a incepe sa ii castige increderea. In acest punct e putin probabil sa fie eficienta formula “asa da, asa nu”.Un parinte aflat in aceasta situatie e necesar sa inteleaga ca e nevoie sa creeze spatiu pentru exercitarea dreptului de a spune NU, oricat de dureros ar fi. Sa incercam sa vedem care a fost, totusi, durerea adolescentului si sa o validam, prin comunicare deschisa, fara judecata.
Oricat ar parea de potrivit sau nepotrivit, aceasta este varianta viabila, din perspectiva mea, a psihologului. Condamnarea, pedepsirea sau orice alta forma ar putea imbraca furtuna emotionala dezlantuita, a parintelui, nu face altceva decat sa creeze premisele departarii de adolescent si aproprierii acestuia de grupul in care a testat drogul.
Mai mult decat atat, atitudinea de respingere, pedepsire si stigmatizare pe care parintele ar putea sa o aiba, nu face altceva decat sa creeze, pentru tanar, un limbaj comun cu grupul celor “respinsi, criticati, neintelesi, stigmatizati”. Un motiv in plus sa se conecteze sau sa ramana conectat cu acel grup, nu cu parintele.
Pretul platit de adolescenti pentru aceasta alegere nu este unul corect iar tinerii trebuie informati corect si complet, dar intr-un climat de calmitate, continere si claritate pentru care, intr-un mod greu de imaginat, dar extrem de necesar, e nevoie de ajutorul si implicarea ferma, dar plina de iubire, a parintilor.
Pentru sustinere si indrumare, puteti accesa si pagina campaniei din care fac parte, alaturi de alti specialisti dedicati subiectului, www.alegeviatanudrogurile.ro
*constructia “intre căutarea plăcerii și evitarea durerii” aparține lui G. Diaconu, psihiatru.
